Am avut o copilarie frumoasa. Desi trait ape vremea “lui impuscatul” viata mea a fost ferita de necazurile vremurilor de altadata. Aveam bunici la tara, ne iubeau, aveam vacante indestulate, nu simteam caldura fierbinte a asfaltului, nici noptile prea calde in care nu puteai dormi, nici apa calda de la robinet nu ne deranja. Noi eram la tara.
Si cu cata bucurie spun asta! Eram la tara, mergeam desculti pe pamnt, fugeam in livada din spatele gradinii, mergeam la scaldat in apa rece si curgatoare a Dambovitei, ieseam pe geamul casei cand bunica ne lasa sa dormim dupa amiaza si mergea linistita sa-si faca treaba. Apoi, venea seara, cand trebuia sa udam gradina (ca sa ne responsabilizam si noi cu ceva) apoi ieseam pe strada sa ne jucam cu de-un leat cu noi – fie ne jucam cu mingea, fie spuneam povesti pe marginea santului, sau ne adunam la vreunul dintre noi, care, mai rasarit, avea un video si facuse rost de vreun film cu VanDamme.
Eram fericiti in felul nostrum, fara griji prea mari, fara batai de cap, mancam sanatsos (nu o sa uit niciodata ciorba de pasare pe care o facea bunica si al carei gust nu l-am mai intalnit niciodata de atunci sau mancarea de urzici cu mamaliga), citeam la umbra unui nuc, ascultam teatrul radiofonic si, mai important decat toate visam.
Aveam vise adevarate care ne prevesteau viitorul luminous, cu munca dar fara griji. Ne inchipuiam ca facem o facultate, ca vom munci inr-un domeniu in care ne va face placer sa o facem. Culmea este ca in visele noastre se strecura si timpul petrecut cu viitoarea familie, vacantele la mare sau la munte, plimbarile prin parc sau pur si simplu serile petrecute alaturi de cei dragi in canapé, cu un pahar de vin si filme pe video.
Chiar si in strainatate plecam in visele noastre. Nimic nu ne opera din visare. Vizitam Parisul despre care stiam amanunte din cartile clasicilor francezi, sau doream sa ajungem la Londra ca sa putem “vedea” smog-ul si tinuta perfecta a lorzilor englezi, ori ne gandeam la Spania insorita, la Andaluzia sau la America central, acolo unde personajele noastre traiau sau mureau.
Ei, nu cred ca astazi mai exista atata fericire ca in vremurile acelea. Astazi pana si copiii sunt prinsi in valtoarea vietii. Si ei se gandesc la o carierea nu care sa le aduca placer si satisfactii ci multi bani.
Nu mai vor sa plece in calatorii ca sa descopere traseele personajelor ci ca sa bifeze in fata celorlati noi destinatii de neatens pentru cei saraci.
A vorbi despre o carte, a impartasi impresii despre un comentariu, sunt astazi utopii care ma fac din nous a zambesc la gandul copilariei mele.
Din toate visele noastre am invata sa traim, sa fim fericiti sa stim ce vrem de la viata. Pacat ca cei mai tineri nu prea au posibilitatea reala sa traiasca o copilarie macar la fel de fericita ca a noastra.
Cred ca pana la urma este o chestiune de optiune personala – parintii care vor sa-si gaseasca timp si penru copiii lor sau care alearga dupa himerele prezentului, uitand copilaria minunata pe care au trait-o.
Totul este astazi in ritm cu vremea – parvenitii inculti care preiau fraiele viselor si care transmit mesaje gresite tinerilor de astazi (vezi o tanara doamna casatorita inca din liceu cu un prosper om de afaceri care “a reusit” in viata usor, fara prea multe complicatii, avand o meserie la care au ajuns sa viseze si fetitele noastre – defilatoare pe scene si care isi spun manechin) care este model pentru noua generatie sau parinti inculti si nefericiti care au facut copii pe care ii oblige sa traiasca visul pe care ei nu au fost in stare sa-l urmeze.
Pana la urma, in momentele triste ale vietii, exista un minut de relaxare si zambet, o oaza de optimism si de speranta care ne ajuta sa mergem mai departe, sa ne mobilizam si sa luptam pana la capat.
Valentina Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu