Pe culmi pustii, pe văi golașe
Prin vânt și praf am fost odată.
Nu sunt nici sate, nici orașe,
Părea o lume blestemată!
Un sat de case părăsite,
Fântâni secate, trist miraj!
Cărări de ani nefolosite
Îți taie bruma de curaj.
Doar într-o vale mai ferită,
Un om, cu suta lui de oi,
Umplea natura pustiită
Cândva, demult, de cei ca noi.
Și-n lumea lui fără cuvinte,
Zi după zi, tot semăna,
Pe văi, pe povârniș de munte,
Pădurea visu-i lumina.
Scobea cu greu cuibar la ghindă,
Cu un toiag din fier ce-avea,
Pădurea, poate, n-o s-o prindă...
Nu-i bai! Și zilnic semăna.
Prin vânt și praf am fost odată.
Nu sunt nici sate, nici orașe,
Părea o lume blestemată!
Un sat de case părăsite,
Fântâni secate, trist miraj!
Cărări de ani nefolosite
Îți taie bruma de curaj.
Doar într-o vale mai ferită,
Un om, cu suta lui de oi,
Umplea natura pustiită
Cândva, demult, de cei ca noi.
Și-n lumea lui fără cuvinte,
Zi după zi, tot semăna,
Pe văi, pe povârniș de munte,
Pădurea visu-i lumina.
Scobea cu greu cuibar la ghindă,
Cu un toiag din fier ce-avea,
Pădurea, poate, n-o s-o prindă...
Nu-i bai! Și zilnic semăna.
Trecut-au ani și-n munții unde
Pustiu și praf doar întâlneai
Mlădițe înverzeau plăpânde
Și parcă-n alte lumi erai!
După alți ani l-am regăsit,
Planta tot ghindă, cu toiagul.
Privea în urmă, fericit:
Pădurea lui, mai mare dragul!
Și-n umbra ei au apărut
Izvoare ce-au mai fost odată,
Cătune, sate-au renăscut.
În cel pustiu e viața-i toată!
N-au înțeles cum apăruse
Pădure-n locul cel pustiu,
N-aveau să creadă ce făcuse!
Simțea că-i greu, că-i cam târziu...
Încet, cu sufletul senin,
S-a așezat pentru hodină.
Iar îngerii în juru-i vin
Și pleacă singur... în lumină!
După o legendă publicată pe ”File de lumină” la For You
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu